Zidul

In viata fiecaruia dintre noi exista momente de revelatie. In care gasim un raspuns atat de simplu si evident la intrebari persistente. Sau dimpotriva, descoperim o astfel de intrebare. Pentru mine un astfel de moment a fost concertul “The Wall”. De fiecare data cand suntem in fata unui eveniment mult dorit ne gandim cat de mult am asteptat respectivul moment si cat de bucurosi suntem ca a venit. Dar, in fata portilor de intrare, nu ma gandeam la jumatatea din viata cand mi-am dorit acest concert, ci la jumatatea cealalta, cand nu credeam ca acest moment va fi posibil. Cand ascultam la nesfarsit caseta trasa la a nu stiu cata mana, simtind fizic zidul care ma inconjura, mestecandu-mi umilinta si inghitindu-mi revolta. Cand muzica aceea ciudata, pe care o iubeam si o uram, ma trecea prin emotii atat de puternice incat deveneau fizice. Cand strigatele de pe banda rezonau in mine… simtind fiecare caramida adaugata, fiecare crapatura din gheata, fiecare strigat de singurate si disperare, simtind unghiile in palme la final… Break the wall! Break the wall!

Dar timpul si cotidianul tocesc orice, din fericire, si gandurile despre cine suntem si care e rostul nostru sunt impinse incet in subconstient de catre decizii de gen – la ce film sa te uiti, sa alegi cascaval de vaca sau de oaie, sa nu uiti sa trimiti un raspuns pe mail. Numai ca, din cand in cand, dand un colt, ne trezim fata in fata cu noi insine si cu gandurile ingropate, cum mi se intampla mie in timpul spectacolului, plasat simbolic fata in fata cu Casa Poporului.

Pe masura ce emotiile se jucau cu mine imi doream tot mai mult sa vad zidul daramandu-se. Senzatia de nerabdare era aproape de nesuportat. Si am realizat cat de mult mi-am dorit ca zidul absurdului construit de comunism sa cada. Intr-un final am vazut si zidul de pe scena cazand. Am retrait momentele incredibile din timpul revolutiei. Am rememorat tot ce am facut in viata mea de adult, a carei inceput a coincis cu caderea zidului. Si mi-am dat seama cat de mult a contat pentru mine acel zid, indiferent de care parte a lui m-am aflat. Mi-am dat seama ca a fost prezent in mintea mea tot timpul, ca majoritatea deciziilor mele au fost influentate de el, ca eu, omul care sunt acum, sunt datorita zidului. Pe care, toti acesti ani, am crezut ca l-am daramat ATUNCI.

Realizand aceste lucruri m-am simtit eliberat. Mi-am imaginat chiar ca am avut nevoie de acest moment ca sa matur definitiv ruinele zidului din mintea mea. Dar probabil ca ma amagesc… Si ma intreb ca si Omar Khayyam – oare de cate ori e nevoie ca zidul sa cada pe scena ca ruinele lui din sufletele noastre sa nu mai duhneasca?