In panza vesniciei de asta data rupta

Continui seria de articole “5 diferente dintre angajat si independent”. Astazi despre un domn de seama: TIMPUL

In momentul in care te bate gandul sa pornesti ceva pe cont propriu, incepi sa te consulti cu doua categorii de oameni: cei apropiati (care se impart iar in doua – cei in care ai incredere si cei pe care trebuie musai sa ii intrebi) si cei care au facut deja pasul respectiv. Unul din laitmotivele respectivelor discutii este cat vei munci, si cat timp ii vei aloca afacerii, in diversele etape ale propasirii sale. Unii iti vor spune ca e mai comod sa fii angajat – toate problemele sunt ale proprietarului afacerii – tu doar muncesti pentru un salariu un anumit timp, si in momentul in care pleci de la serviciu ai lasat acolo toate grijile, spre deosebire de cazul in care afacerea e a ta, cand tot timpul te gandesti la ea, te scoli noaptea ca sa mai scrii un plan, un mail, o idee… altii iti vor spune ca daca afacerea e a ta muncesti mai putin – doar cat ai chef si cand ai chef, ba chiar de unde ai chef in cazul afacerilor din zona internetului, uitand de presiunea rapoartelor catre sefi, sefuleti si manageri de proiect frustrati si dornici de afirmare. Unii iti vor vorbi de perioada de inceput, in care trebuie sa muncesti 20 de ore pe zi sapte zile pe saptamana, fara concedii, un an-doi, pana cand o “pui pe roate”. Altii iti povestesc despre perioada grea de inceput, despre banii pe care i-au castigat si despre cate lucruri ar vrea sa faca cu ei, dar nu gasesc pe cineva pe care sa il lase in locul lor la conducerea business-ului ca sa plece sase luni in vacanta, dupa care sa se apuce de crescut veverite australiene de tufis intr-o casuta de la marginea padurii.

In mintea fiecaruia dintre noi exista angoase. Cei care lucreaza in vanzari sau sunt confruntati mai ales cu frica de a fi refuzati sau cu frica de a vorbi in public, fapt care a dus la dezvoltarea unei industrii de cursuri, din zona “soft skills” menite sa te faca sa le controlezi si sa functionezi satisfacator in pozitia respectiva (adica sa nu vrei la manastire dupa cativa ani de vanzari, datorita consumului nervos necesar pentru a tine sub control angoasele). Cum functioneaza aceste cursuri? Simplu: iti explica mecanismele psihoogice respective, iti dau statistici din care vezi ca te afli intr-o companie numeroasa de oameni care se confrunta cu aceleasi probleme si iti ofera niste proceduri simple pe care poti sa le urmezi fara sa iti pui prea mult la contributie glagoria, starnind demonii de pe fundul gropii. Corporatistii care se respecta sunt plini de acronime de gen DISC, PEAK, BATNA, pe care le invoca palvovian in situatii prestabilite si le urmeaza fara prea multe intrebari existentiale.

Imi aduc aminte cum a inceput unul din cursurile de prezentari la care am asistat. Trainer-ul ne-a spus ca s-a facut un studiu, si frica de a vorbi in public s-a plasat pe primul loc, inaintea celei de moarte. Oare chiar atat de neinfricati au ajuns oamenii incat moartea nu mai e o sperietoare? Sau asa de rau le e frica de prietenosii lor semeni? Am plasat afirmatia respectiva in sertarul cu curiozitati, in asteptarea unei clasificari viitoare intr-una din categoriile minciuni statistce sau psihologie distractiva. Acum, reflectand la timp si angoase mi-a venit sa deschid sertarul respectiv si s-o scot de acolo. Pana la urma timpul si curgerea vietii sunt singurele forte cu care omul nu se lupta cu adevarat. Impartim lucrurile din viata in doua: ce poti sa cumperi cu bani si ce nu. Dar majoritatea celor pe care nu le poti cumpara sunt legate in mintea noastra de bani. De exemplu fericirea. Putini sunt cei care o definesc ca Nikita Mihalkov: o noapte, un tren si un necunscut cu care sa sttai de vorba… pentru majoritatea, fericirea e legata de insule tropicale, yacht-uri, bogatii, lipsa nevoii de a munci, ceea ce intoarce problema la cati bani ai. Sigur, cand esti in pozitia sa te gandesti la chestii profunde simti o mare nevoie sa te autojustifici… daca as avea banii lui X, sau daca as castiga la loto… ceea ce simplifica problema – nu sunt fericit pentru ca nu traiesc intr-o insula tropicala, nu traiesc acolo fiindca n-am suficienti bani, si n-am suficienti bani pentru ca nu am castigat la loto sau nu m-am nascut in nu stiu ce familie. Asadar nu merita sa iti bati prea mult capul pe tema asta: q. e. d. Dar cu TIMPUL merge mai greu. Nu prea stii de unde sa-l apuci… trece al dracului repejor, si pentru bogati si pentru saraci. Ba parca iti da si cu tifla. Nici macar nu prea poti da vina pe altceva. Si atunci faci ce face tot omul cand e epuizat de efort intelectual – isi ia o bere si isi spune “las ca ma gandesc altadata la asta”

Asadar,  cand ne gandim la existentele noastre nu suntem in stare sa cuprindem notiunea respectiva. De ce am avea pretentia sa o facem atunci cand e vorba de viata profesionala? De ce credem ca timpul trebuie sa curga altfel? De ce credem ca schimbarea pe care o decidem in vietile noastre va afecta inexorabilul? De ce credem ca atunci cand esti angajat, patron sau independent vei munci mai mult sau mai putin?

PS – daca va intrebati de unde e titlul vedeti aici  si aici

Marx si consultanta

cinci diferente dintre a fi angajat si a fi independent. Partea intai – despre valoare.

Cand esti copil te uiti la un film si te bucuri si plangi odata cu eroul principal, te indignezi cand pateste vreo nedreptate si il avertizezi cand se apropie vreun ticalos din spate. Pe masura ce cresti, intelegi ca e vorba de niste actori care nu mor de-adevaratelea si sangele e de fapt vopsea. Dar asta nu inseamna ca nu te mai uiti la filme. Dimpotriva, dar remarci si apreciezi alte lucruri, cum ar fi frumusetea sau formele actritelor, respectiv muschii si popoul actorilor, calitatea interpretarii sau a realizarii. Cam asa se intampla si in adolescenta mea la orele de marxism, economie politica sau invatamant politic. Nu se punea problema sa crezi ce spunea, cu un aer de victima, saracul profesor, eminent absolvent de filosofie, ci erai atent la cu totul alte lucruri. Mie mi se pareau fascinante teoriile lui Marx despre evolutia speciei umane, cum munca l-a creat pe om, si cum perfectionarea tehnicii a dus la crearea unui surplus de hrana, (ulterior acaparat de capitalistii rai), care a permis ca unii membri ai comunitatii sa se ocupe de altceva decat de vanatoare si agricultura. Si uite asa a aparut arta. Nu prea pricepeam eu la vremea respectiva ce are asta cu cosmarul comunist pe care il traiam, fapt care m-a facut sa ma indoiesc serios de teoria respectiva. Anii au trecut, am terminat liceul, am intrat la facultate, dupa care mi-am luat chitara si visurile in spate si m-am dus la armata, care a inceput cu o luna de munci agricole. Acolo aveam o problema – CAP-ul platea 20 de lei pe zi de munca, iar soldatii armatei romane trebuiau sa castige 40 de lei pe zi. Rezolvarea era simpla – trebuia sa muncesti de doua ori mai mult. Si printre injuraturi ma intrebam cum a putut betivul ala de marx sa spuna ca munca l-a facut pe om, cand eu vedeam cum munca silnica umileste si degradeaza tot ce e frumos in natura umana. Si cum ne mestecam cu totii in tacere umilinta si revolta, unul dintre noi imi spune: calin, nu vrei sa ne canti la chitara si iti facem noi norma?

Companiile isi pun acum din ce in ce mai acut problema valorii pe care o produc. Multe din modele traditionale de business au mari dificultati sa raspunda la aceasta intrebare simpla. Angajatii insa nu au o perceptie a acestei valori produse, ci doar a valorii prezumate – prin standardele de piata, prin negocierea la angajare si pe parcurs, prin comparatie. In momentul in care o companie are dificultati reactioneaza mai mult (reduceri de personal), sau mai putin (reduceri de salarii, celebra taiere de cafea si apa minerala) violent. Impactul asupra unui angajat este ori devastator (pierdere de job), ori limitat (ajustari de venituri), dar niciodata direct  proportional cu valoarea. In momentul in care esti independent (sa spunem consultant), aceasta relatie e directa si proportionala. Banii pe care ii castigi sunt dati de valoarea pe care o poti aduce si de pretul acesteia in acest moment. x=f(y) in care x si y sunt reale. Simplu, nu? Sau am uitat cumva esentialul: punctul de vedere al clientului, care are o multime de probleme de business de rezolvat, care trebuie sa isi dramuiasca resursele, care isi investeste banii, timpul si viata in afacerea care ar trebui sa ii aduca un profit, si care decide sa plateasca un serviciu in momentul in care poate evalua profitul pe care i-l poate aduce sau, de ce nu, bucuria, fara de care nici viata nici business-ul nu au sens. Sau altfel spus, in sens capitalist consultanta e o stiinta spre deosebire de acceptiunea marxista in care e o arta.

Nu dau consultanta la ciobani

Jargonul de marketing e impresionant: Cei 4 P (produs, promovare, pret, plasament/distributie), Avantaj competitional, Segmentarea pietei, Mixul de media, USP (unique selling proposition), si asa mai departe. In corporatii aceste concepte sunt gestionate de catre departamente de marketing cu oameni scoliti si certificati. In micile companii sunt de obicei ignorate si inlocuite de flerul antreprenorului.

Dar comunicarea este un proces simplu. Trebuie sa intelegi afacerea respectiva, sa te pui in pielea clientilor ei, sa analizezi si sa selectezi mijloacele de comunicare pe care le ai la dispozitie sau pe care iti permiti sa le folosesti, sa gasesti mesajul potrivit si intr-un final sa te tii de treaba astfel incat sa nu dezamagesti acei oameni pe care i-ai adus cu greu in pagina ta de Facebook, pe site sau la casierie, lucruri pe care tind sa le ignore oamenii din ambele categorii. Primii din prea multa stiinta si ultimii din prea multa implicare in activitatile zilnice. De multe ori intrebari de gen: “de ce ar cumpara un client de la tine si nu de la X?” genereaza o mica surpriza – adica ce intrebare e asta, nu e evident?, si la final o reactie oriunde intre “Multumesc Calin! M-ai facut sa inteleg atat de clar” si “stiam si eu toate aceste lucruri, oare de ce nu m-am gandit singur?”

Ieri dimineata m-am trezit cu noaptea in cap, cu singurul gand sa fumez o tigara si sa ma culc la loc. Deschid laptop-ul si imi pica ochii pe un articol despre cel mai bogat cioban din Romania. Din poza se incrunta la mine un tip aproape chel, cu o camasa alba, cu o turma de oi in fundal. Incep sa citesc, in lipsa de alte idei, fara sa ma astept la prea mult.

Dupa doua, trei fraze mi-a zburat somnul. Toate regulile din marketing erau expuse extrem de clar si argumentat din punct de vedere al business-ului. Produs? Sigur, miei si berbeci, nu branza, nu lana. Promovare? Face anual pe banii lui Sarbatoarea oilor de la Costesti, e presedintele asociatiei crescatorilor de oi si ii cunoaste personal pe majoritatea celor care conteaza pentru business-ul lui. Pret? Care da mai mult. Distributie? Turcia, Italia si Iordania. Avantaj competitional? Ma pricep si imi place ce fac. USP: Imi iubesc oile mai mult decat pe mine insumi.

In ultimii ani am stat de vorba cu sute de antreprenori, dar rar am intalnit o intelegere atat de clara si un plan de afacere atat de bine structurat. Domnule Andresoi, imi ridic palaria in fata dumneavoastra. N-aveti nevoie de niciun consultant.